Armarea și turnarea elementelor din beton armat, sunt niște proceduri relativ complexe. La prima vedere par simple, apoi pentru creșterea calității se complică un pic, iar într-un final se ajunge la un rezultat variabil. Vreau să vă ofer niște sfaturi, pe care eu aș fi vrut să le aud înainte să mă apuc de turnarea elementelor verticale și orizontale din beton armat. Sfaturile nu sunt neapărat pentru începători și de aceea vă sfătuiesc să citiți și celelalte tutoriale despre turnări, mai ales dacă sunt elemente care nu par să se lege.
În acest text m-am concentrat pe sfaturi despre armătură. Consider că greșelile făcute pe partea de armătură, ancorare, alegerea produselor de armare și cele conexe, acoperirea armăturii cu beton, etc. sunt mai grave decât cele efectuate când turnăm prost betonul. Încă din prima zi, armătura acționează ca o plasă de siguranță și ne avertizează când lucrarea nu a fost tocmai bine executată. Uneori ne dă șansa chiar să reparăm, cel puțin unele greșeli, cel puțin cu o anumită amploare.
Nu tăiați barele de armătură ce urmează a fi îngropate în beton!
O greșeală des întâlnită pe șantier este tăierea barelor de fier beton. Continuitatea armăturii este un privilegiu, nu un impediment. Căutați încă de la faza de proiectare, să aveți niște bare de armătură cât mai complete și să le îndoiți, nu să le tăiați, atunci când vă stă în cale. Îndoirea barelor de armătură se numește fasonare. La capete, barele nu se lasă niciodată drepte. La fiecare capăt, se va face un cârlig cu o fasonare de minim 135 grade, ca în imaginea de mai jos, care ulterior va fi îndreptat spre centrul elementului de beton.
Asta înseamnă că dacă bara de armătură are 12 metri lungime, ea poate fi dusă vertical în sus pe mai multe etaje, ceea ce este extraordinar când se reușește. Sau poate fi dusă vertical în sus, iar când nu mai este nevoie pe vertical, să fie îndoită pe orizontal, fără ca ea să fie tăiată. Obținem o bară de armătură ancorată la capete, dar și frântă în masa betonului, iar asta o va ancora incredibil de vine, putând să răspundă foarte corect la forțele mecanice la care urmează să fie supusă pe durata de exploatare.
Dacă puneți bucăți de armătură de 1-2 metri, fără ca ele să fie ancorate, striate sau frânte de la cel puțin un punct al lungimii, atunci este posibil ca sub acțiunea unor forțe enorme, bara de armătură să se tragă din beton, sau să nu răspundă prea bine la forțele de încărcare la care elementul de beton armat este supus. În concluzie, utilizați barele de armătură în lungul elementului, când lungimea s-a terminat, îndoiți bucata de armătură rămasă și continuați armatea într-o altă direcție. Apoi, când se termină, o fuzionați cu alta și continuați sau o ancorați.
Încercați să utilizați două armături mai subțiri, decât una mai groasă!
Degeaba aveți armături groase, dacă betonul nu are o aderență suficient de mare. În imaginea de mai jos s-au utilizat două bare mai subțire, în loc să se utilizeze una groasă. Fiecare bară de oțel are două proprietăți importante. Prima face referire la aria secțiunii și se măsoară în milimetri pătrați, iar a doua face referire la circumferința secțiunii și se măsoară în milimetri. O bară cu diametrul de 25 mm, nu prea este o bară uzuală în construcții rezidențiale. Ea are suprafața secțiunii de 490,87 mm2 și circumferința de 78,5 mm.
Însă două bare cu diametrul de 16 mm, au împreună o secțiune mai mică, de doar 402,12 mm2, dar au circumferință de 100,48 mm. Deși aria secțiunilor a celor două bare mai subțiri este mai mică decât bara de 25 mm, suprafața de contact cu betonul este mai mare, iar acel grup de armături va răspunde mai bine încărcărilor. Sper să vă explic acest lucru pe larg într-un alt articol, pentru că sunt mai multe detalii de menționat și unele limite. Exemplul meu a fost foarte bun, dar sunt unele situații unde această recomandare chiar nu funcționează.
Însă când o utilizăm, pe lângă faptul că obținem rezultate mai bune, reușim să ne facem viața un pic mai ușoară. Vă spuneam mai sus că este bine să avem bare cât mai lungi. Barele de armătură sunt foarte grele, iar dacă utilizăm două mai subțiri în loc de una groasă, vom avea șansa să le cărăm pe rând. Ne vom face viața mai ușoară și când fasonăm, îndoim, sudăm, prelungim, legăm, etc. Dar repet, există și limite. Uneori se exagerează utilizându-se greșit doar niște sârme de 4 mm.
Nu îngrămădiți prea multă armătură într-un singur loc!
Deseori se greșește la intersecția elementelor structurale. Eu vă tot explic despre armarea elementelor de beton armat. Întrebarea este ce se întâmplă atunci când elementele se întâlnesc, fiind vorba de întâlnirea a trei sau mai multe elemente de beton armat. Un exemplu demn de menționat este intersecția stâlpului cu grinda și planșeul. Sunt trei elemente de beton armat, în care sunt incluse cel puțin patru bare de oțel, de diferite diametre, etrieri, distanțieri și sârme. În imaginea de mai jos, avem un caz celebru.
Dacă ajungem înte-o astfel de greșeală de dimensionare, vor apărea două probleme principale. Prima are legătură cu armătura, nefiind posibil să mai instalăm toată armătura pe care o avem în extrasul de armătură. O să ai un labirint de bare, care la un moment dat va fi neîncăpător. O să fiți tentați să nu puneți toată armătura, deși la calcul a ieșit că e necesară. Este o situație în care trebuie să vă opriți și să cereți ajutorul unui structurist competent. Uneori vă poate scoate dintr-o situație delicată.
A doua problemă ține de beton, sau mai bine zis, de turnarea lui. În funcție de tipul betonului și de mărimea agregatelor din compoziția lui, este foarte posibil să aveți segregări. De fapt, uneori cimentul apa și nisipul se pierd printre golurile vizibile mai sus, iar pietrele rămân deasupra. Aia nu-i o structură. Betonul nu va conlucra cu armătura, iar deseori armătura va rămâne descoperită. Nu faceți greșeala să mai treceți la turnarea betonului, odată ce vă aflați la prima problemă menționată mai sus.
Utilizați niște distanțiere mai bune pentru armătura de oțel!
Betonul se toarnă într-un cofraj, iar armătura este distanțată de cofraj cu ajutorul distanțierelor de plastic, oțel sau beton. Problema este că acești distanțieri sunt foarte înșelători. Ei nu pot fi evitați, pentru că menținerea unei acoperiri minime cu beton a armăturii este obligatorie. Am spus că sunt înșelători datorită faptului că din loc în loc, acoperirea armăturii sunt chiar ei, distanțierii. Dacă sunt distanțieri din beton, aceștia sunt prea slabil și prea poroși pentru a proteja armătura corespunzător.
Dacă sunt din plastic, acel plastic reprezintă o fisură în beton, care deja duce la armătură. Distanțierii din plastic permit atacurile chimice și apa să se strecoare pe lângă masa plastică și să ajungă la armătură, iar în cazul unui incendiu poate lăsa adevărate găuri, prin care poți atinge armătura cu degetul mic. Recomandarea mea este să săriți distanțierii de plastic, în întregime. Să nu-i utilizați decât atunci când nu aveți de ales. E mai bine să ai un distanțier prost, decât să nu ai deloc.
Distanțierii din oțel ruginesc și își măresc volumul de trei ori, cu o forță incredibilă. După oxidarea completă, vor lăsa o fisură, o gaură până la armătură și o masă de oxid care va acționa ca un burete, ori de câte ori există vapori de apă prin aer. Însă asta este adevărat doar la distanțierii perimetrali, care distanțează armătura de cofraj. În cazul distanțierilor interior, care distanțează straturile de armătură, cel mai bun material este chiar oțelul. În imaginea de mai sus puteți observa un tip de tistanțier intern, confecționat tot din bucăți de armătură.
Armăturile scoase din fundația clădirii, merită să fie cât mai lungi!
Fundațiile sunt elemente masive din beton și beton armat, în care clădirea transferă toate încărcările. Ne place să vedem fundația ca un fel de placă de beton, încărcată cu ziduri, planșee și acoperiș, printre multe altele. Însă fundația este și o metodă de a ancora clădirea în sol, mai ales cele cu demisol sau subsol. Întorcându-ne la primul subpunct din acest articol, merită să le ancorăm de fundația clădirii. Iar cea mai bună ancorare se face prin fuzionarea sau continuarea armăturii din beton.
Continuarea armăturii ancorată în fundație, până la centura care sprijină acoperișul, ar putea fi considerată cea mai corectă și mai eficientă metodă de a construi structura unei case. În practică, se suprapun cam un metru cu o bară nouă de armătură, în încercarea de a “echivala” continuitatea. Dacă o faci corect și în mod repetat, este posibil să reușești o variantă destul de apropiată de cea ideală. În imaginea de mai jos, avem un număr mare de armături, care ies cam 1000-1200 de mm din masa betonului, la un interval de aproximativ 200 mm.
În industrie și pe șantierele mari, barele de armătură se continuă prin sudare, înșurubare sau înfiletare. Fiecare modalitate are avantajele și dezavantajele ei. Însă pentru mediul rezidențial, merită să scoatem niște bare cât mai lungi posibile și sa le prindem în beton. Înainte de a turna betonul, vom căuta să legăm și să întindem armătura pentru a sta drept. Drept nu înseamnă tensionat sau elongat, ci destul de drept pentru a putea contracara imediat forțele de tensiune cu care se va confrunta clădirea.